**Mihnea cel Rău și ungurii (1508–1510)**
Raport citit la Academia Română la 21 mai 1920
**Introducere**
Echilibrul înțelept dintre Poartă și Viena, pe care îl păstrase Radu cel Mare (1495–1508), dăruise Țării Românești un deceniu întreg de pace și de muncă roditoare. Sub umbra acestei liniști, el apucase să pună temeliile unei orânduiri lăuntrice și ale luminării, câștigând în cronicile vechi acel epitet pe care – într-o altă dimensiune morală – îl purtase doar contemporanul său moldovean, vestitul Ștefan. Roadele acelei politici – supunerea față de sultan prin plata regulată a tributului și recunoașterea de bunăvoie a suzeranității ungare – se dovediseră atât de atrăgătoare, încât mulți dintre domnitorii care s-au perindat pe tron au încercat să calce pe aceeași cale. Unii au reușit, alții au dat greș – după cum s-au împrejurările și după cum au avut ei simțul țesăturii politice a vremii lor.
Întâiul care îndrăzni să repete experiența lui Radu fu însuși urmașul său drept, Mihnea, numit mai apoi de urmași cel Rău. Lui însă îi lipsea atât chibzuința, cât și prestigiul moral al predecesorului. Domnia și pieirea lui au fost o tragedie, una dintre multele scrise pe tablele istoriei românești din adâncă vechime până în zilele noastre. Povestirea mea este o încercare de a urmări toate peripețiile acelei politici păgubitoare care l-a adus pe Mihnea la cădere și la sfârșit sângeros.
**1. Cum au pierdut ungurii Țara Românească**
Recunoașterea supremației ungare, la care se înduplecase Radu cel Mare, era pentru Ungaria o pradă prea gustoasă pentru ca regele Vladislav al II-lea să-și fi putut permite să o scape din mână. Drept aceea, când, în primăvara anului 1508, domnitorul muntean fu chemat din nou la Constantinopol, Vladislav se neliniști: cine știe dacă împlinirea poruncii sultanului nu avea să rupă tocmai închegata alianță? El se adresă regelui Poloniei, fratele său, rugându-l să trimită la voievod un sol care să-l înduplece să nu meargă la Poartă, făgăduindu-i apărare cu toate puterile regatului. Iar când greaua boală a lui Radu (martie–aprilie) făcu inevitabilă schimbarea stăpânirii, Vladislav începu să se pregătească febrilește pentru a păstra Țara Românească în clientela sa.
La 12 martie 1508, regele porunci lui Iosif Șom, comitele Timișoarei și căpitanul-șef al hotarelor de sud, ca, îndată ce va primi vestea morții lui Radu, să treacă cu oastea peste munți, pentru a tăia calea turcilor. În aceeași zi, el se adresă sașilor ardeleni, cerându-le sprijin militar. Când, la 6 aprilie, sosi vestea falsă că voievodul e mort și că turcii sunt gata să treacă Dunărea, iar boierii, împreună cu toată țara, păstrează credință coroanei și doresc să-l aibă domn pe Danciul (fiul lui Țepeluș), Vladislav repetă porunca și ceru ajutor și de la comitatele vecine și de la Bogdan-vodă al Moldovei. Totodată, el îi scria lui Ioan Zapolya, comitele Sălajului (Spișului), să-i trimită îndată pe Danciul, pentru ca, cu oști, să-l împingă pe tronul muntean.
Niciodată până atunci Ungaria nu se pregătise de intervenție cu atâta hotărâre. Dar, vai! toate aceste pregătiri rămaseră născute moarte. Deși la 3 mai vestea adevărată despre sfârșitul lui Radu ajunsese la Buda, iar Vladislav dăduse sașilor poruncă să i se supună lui Șom, oștile adunate în Bârsa nu trecură totuși munții. Iar între timp regele, într-o scrisoare către monarhul polon (21 iulie), asigura că toți boierii, legați prin credință de tronul Ungariei, nu vor îngădui nici un domn în afară de acela ales cu învoirea sa. Dar realitatea se arătă cu totul alta: Mihnea, lipsit fiind de nădejdea sprijinului din Ungaria, se întoarse către pașii dunăreni și, cu ajutorul lor, intră în țară fără piedici, supunând boierii și ocupând tronul rămas gol. Spre sfârșitul lui mai, Ioan Lulay, judele Sibiului, înștiința deja ai săi că noul domn a pus stăpânire pe cetatea Poienari și s-a așezat la Târgoviște. Iar la 5 iunie, însuși Mihnea scria din Argeș că, cu ajutorul lui Dumnezeu și după voia boierilor, a pus mâna pe orașe și a primit cârmuirea.
Astfel, dintr-o singură lovitură, Ungria își pierdu toată influența în Țara Românească.
**2. Pașii neîndemânatici ai lui Mihnea către împăcare**
Văzând în fața sa uriașele oști ungurești adunate în Ardeal și aducându-și aminte cum predecesorul său ținuse tronul prin mânuirea între cele două imperii, Mihnea hotărî că, pentru întărirea stăpânirii, trebuie să-și câștige și bunăvoința ungurilor. El trimise scrisori cu propuneri de pace și prietenie întâi brașovenilor (până la 30 mai), apoi și sibienilor (5 iunie). În acele epistole, el amintea de vechile sale merite față de rege, de vremea petrecută în pribegie prin acele locuri, și asigura că nu vrea să fie nemulțumitor pentru binefacerile ce i se arătaseră. Făgăduia că supușii săi vor trăi cu vecinii în bună înțelegere, iar aceia nu vor avea pricină să se teamă de turci.
Însă răspuns nu veni. Brașovenii și sibienii, știind cum ajunsese Mihnea la domnie și neavând îndrumare de la Buda, nu cutezau măcar să răspundă. Ba mai mult, brașovenii, îmbărbătați de apropierea oștilor lui Șom, închiseră toate drumurile ce duceau în Țara Românească, oprind supușilor noului domn orice negoț. Atunci Mihnea se întoarse iarăși către ei cu mustrare: le aduse aminte cum își petrecuse tinerețea printre ei, cum alți vecini îl întâmpinaseră cu vorbe bune, iar ei – numai cu porți încuiate, adăpostindu-i pe dușmanii săi. „Ce se începe cu rău, cu rău se și sfârșește”, îi prevănu, și-i ruga fie să încheie pace, fie să-i spună deslușit ce uneltesc oștile, unde se află Șom și voievodul Ardealului, căci el are de gând să-și trimită oameni la ei.
Nu se știe cu siguranță dacă a trimis soli la Șom și la voievodul ardelenesc, dar e fără îndoială că a căutat recunoaștere și de la ei. Căci Șom fusese vechiul său ocrotitor în rătăcirile de mai înainte (1494–1497). Iar voievodul Ardealului trebuia să fie mijlocitor în tratativele cu regele. Mihnea îl asigură pe Vladislav pe ascuns că, deși pus de turci, va sluji cauza creștină mai credincios decât oricare dintre predecesori. Aceste vești ajunseră la Veneția și în Polonia, unde fură primite cu neîncredere. Însuși Vladislav mărturisea fratelui său Sigismund că fusese gata să nu îl tolereze pe Mihnea, având și oștire pentru aceasta, dar apoi își schimbase mânia în milă.
**3. Recunoaștere silită și uneltiri tainice**
Propunerile lui Mihnea de cooperare tainică cu creștinii fură primite în Ungaria cu adâncă îndoială. La Veneția și în Polonia se temeau că, sub masca prieteniei, el uneltește trădare. Toți știau că stăpânirea lui se sprijină pe baionetele turcești, că fiul său se tânjește ostatic la Constantinopol, iar printre popor circulau zvonuri că el are de gând să introducă legi turcești. Și totuși, starea Ungariei era de așa natură, încât o împotrivire deschisă ar fi putut duce la război cu Poarta. Pe de altă parte, în interiorul țării, Mihnea izbutise să încheie o înțelegere vremelnică cu puternicii Craiovești, iar partizanii săi din Făgăraș începuseră să se agite, amenințând cu dezbinarea acestui ținut.
În fața regelui se ivi o dilemă: ori să-l recunoască pe Mihnea, ori să riște războiul și pierderea rămășițelor de influență. Dieta, convocată pentru ziua de Sfântul Laurențiu (10 august), înclină spre pace. Papa Iuliu al II-lea, dimpotrivă, îndemna pe Vladislav la arme, dar regele alese calea tratativelor tainice. La 26 septembrie 1508, el îi scrise voievodului Ardealului o scrisoare confidențială: de vreme ce Mihnea este gata să slujească coroanei după pilda strămoșilor, trebuie să-l înduplece să trimită la Buda soli cu învoirea boierilor, dar s-o facă în așa fel, încât nici el, nici boierii să nu bănuiască că inițiativa pornește de la rege. Voievodul să-l asigure pe Mihnea că el, din proprie inițiativă, a mijlocit pentru el și că, dacă va depune jurământ și obligații, va căpăta recunoaștere și apărare. Însă drumurile din Țara Românească erau încă închise, iar contactele directe, întrerupte.
Abia în septembrie sibienii îndrăzniră să trimită un sol la Mihnea, iar după porunca regelui, drumurile se deschiseră. În noiembrie, Mihnea le scria vecinilor că le va da de știre toate veștile despre turci, dar ei nu-i dădeau crezare și, pe lângă solii oficiali, trimiteau și iscoade. În ianuarie 1509, solul său Ștefan Pitarul se întoarse din Buda, în aprilie Albul Vistierul plecă la voievodul Ardealului, la Sibiu, iar în mai sosi acolo și emisarul regal Emerik Ciobor, pentru ca apoi să treacă în Țara Românească și să încheie treaba recunoașterii.
**4. Negocieri și recunoașterea vasalității**
Solul cel mai de seamă al lui Mihnea la tratativele de la Buda fu mitropolitul Maxim, care, fiind în dizgrația domnitorului, ceru însuși să meargă în această solie, pentru ca apoi să se ducă la sârbi. Prezența lui dădea greutate misiunii: el era bine cunoscut la curte ca fost despot al sârbilor. Solia, înțeleasă cu boierii, izbuti să obțină recunoașterea formală a suzeranității ungare. Despre cuprinsul hrisovului știm doar din biografia lui Maxim: Mihnea se obliga să păstreze credință regelui și să dea știri despre turci, iar regele, de partea sa, îi garanta apărare și adăpost în ținuturile coroanei, precum și făgăduința de a nu îngădui în Ardeal pretendenți supărători.
Probabil că actul de recunoaștere avu loc în iulie 1509. Urmarea neîntârziată a acestuia fu o îmbunătățire vădită a relațiilor cu vecinii. La sfârșitul lui iulie, Mihnea veni în persoană la Brașov să comande obiecte de argint – semn limpede că vechile certuri fuseseră astâmpărate. La începutul lui august, sibienii cereau voievodului Ardealului să nu aducă în ținuturile lor pe Danciul Țepeluș, ca să nu mânie domnul muntean. Iar pe la mijlocul lui august, judele Sibiului, Petru Wolff, și Petru Hoch veniră în Țara Românească cu daruri bogate – un pocal de aur pentru Mihnea, o arbaletă pentru fiul său Mircea și cuțite pentru boieri – ca să întărească prietenia. De atunci și până la sfârșitul domniei, Mihnea trăi în pace cu sașii, făcu schimb de soli, vându grâu, și chiar voievodul Ardealului și regele Poloniei își trimiteau diplomații la el.
**5. Criză lăuntrică: măcelul boierilor și fuga Craioveștilor**
Dar tocmai această apropiere de Ungaria avea să fie pentru Mihnea fatală. Înăuntrul țării, vrăjmașii săi, mai cu seamă boierii orientați spre turci, văzură în aceasta trădare. Pentru a înăbuși nemulțumirea tot mai mare, Mihnea recurse la represiuni sălbatice. La sfârșitul anului 1508, el săvârși o răpădire sângeroasă de la care toată țara se cutremură. Mulți boieri fugiră, căutând adăpost în Ardeal. Craioveștii, cel mai puternic neam boieresc, fură întâi cruțați, dar când bănuiră că-i așteaptă aceeași soartă, pregătiră pe ascuns o răsturnare. În vara lui 1509, când Mihnea trecu de partea ungurilor pe față, Craioveștii începură să acționeze. Mihnea plănui să-i nimicească, dar ei aflară la vreme de uneltire și, la sfârșitul lui septembrie, trecură Dunărea la turci.
Înfuriat de fuga lor, domnitorul își vărsă mânia pe averile lor și pe mănăstirile legate de ei. Mai ales vestita Mănăstire Bistrița, întemeiată de Barbul Banul, fu prăpădită – tunuri fură îndreptate împotriva zidurilor ei. Aceste cruzimi nu numai că nu-i întăriră poziția, ci îl împotriviră chiar și pe aceia care fuseseră neutri. Pe deasupra, se răspândiră zvonuri că s-a lepădat de credința ortodoxă și a trecut la catolicism – încă o lovitură pentru popularitatea lui într-o țară dreptcredincioasă.
**6. Pierderea tronului și fuga**
Craioveștii fugiți duseră la sultan veste despre toate „fărădelegile” lui Mihnea și despre trădarea lui – trecerea de partea ungurilor. Drept urmare, Poarta hotărî să-l înlocuiască cu Vlăduț, fratele lui Radu cel Mare. În noiembrie 1509, în Ardeal se știa deja că turcii pregătesc o expediție. În sfârșit, în februarie 1510, Mehmed-beg, pașa Nicopolei, împreună cu Craioveștii și cu Vlăduț, năvăli în Țara Românească. Mihnea nu putu face față și fugi, lăsându-l pe fiul său Mircea să încerce să apere Argeșul și Cotmeana, dar el fu risipit și se luă după tatăl său peste munți, la Sibiu.
Regele Ungariei, în ciuda recunoașterii de curând, nu-i dădu lui Mihnea nici un ajutor. Pricinile fură trei: întâi, la Buda nu se crezuse niciodată în sinceritatea lui Mihnea, socotind alianța lui cu Ungria doar un pas silit. Al doilea, boierii răsculați împotriva lui erau vechi prieteni ai Ardealului și țineau partea ungară. Al treilea, regele nu voia conflict cu turcii – a preferat să-și jertfească vasalul pentru pace. În plus, Mihnea nu izbutise să păstreze domeniul Joadgiu (Geoagiu), pe care Radu cel Mare îl primise de la coroana ungară – acum fusese dat credinciosului rege Petru Podmanicki (Podmănici).
**7. Adăpost la Sibiu și moartea**
La Sibiu, unde sosi Mihnea cu familia, el se află printre cunoscuții vechi: odinioară, în 1494, găsise și el adăpost aici. Dar acum, în același oraș, se aflau dușmanii lui de moarte – Dimitrie Jakșici, magnat sârb, rudă cu nobilimea munteană, Danciul Țepeluș, rivalul său de-o viață, și fostul boier Albul Vistierul, trecut de partea potrivnicilor. Sibienii, credincioși cuvântului regelui, îi dădură lui Mihnea o carte de scăpare și luară de la vrăjmași făgăduință să nu-i facă rău. Dar acest lucru nu fu de ajuns.
La 11 martie 1510, voievodul Ardealului, Petru Sfântu Gheorghe, părăsi Sibiul ca să meargă în Ținutul Secuiesc. Mihnea îl petrecu până la vii, iar fiul său Mircea mai merge înainte, până la Slimnic. Dimineața zilei de 12 martie, în ziua Sfântului Grigorie, Mihnea, fără arme (după porunca lui însuși, ca să-și arate încrederea în oraș), se îndreptă spre biserica dominicanilor. La ieșirea din biserică, înconjurat de câțiva prieteni, fu năpădit pe neașteptate de Jakșici cu oamenii săi. Loviturile de săbii îi curmară viața chiar în brațele celor care-l însoțeau. Nimeni nu putu să-l apere – toți erau fără arme.
Orașenii, cutremurați de îndrăzneala ucigașilor, încuiară porțile și se aruncară în urmărirea lor. Pe uneltitori îi ajunseră din urmă și-i ucseră pe toți. După alte izvoare, aceasta a făcut-o Mircea, întors în oraș, care spintecă cu mâna sa pe Danciul Țepeluș. Oricum ar fi, spre seară, vrăjmașii lui Mihnea – Jakșici, Țepeluș și Albul Vistierul – zăceau morți.
La 13 martie, voievodul Petru s-a întors în cetate și a efectuat o cercetare. Douăzeci și unu de martori, sub jurământ, au confirmat că uciderea fusese săvârșită cu rea-voință și cu încălcarea scrisorii de ocrotire regale. Voievodul a considerat răzbunarea dreaptă. Trupul lui Mihnea a fost înmormântat cu onoruri în aceeași biserică dominicană, iar pe placa de marmură s-a săpat inscripția:
«Aici odihnește mărețul domn Mihail, voievodul Transalpinus, la Sibiu, în ziua sfântului Grigorie, ucis cu viclenie de Iacșici. Anul Domnului 1510.»
La 24 martie, regele Vladislav a luat sub ocrotirea sa familia lui Mihnea, poruncindu-le sibienilor s-o apere. Averile lui Iacșici au fost confiscate și date fratelui său Petru.
- Epitaful și concluzia istorică
Sfârșitul tragic al lui Mihnea a înmuiat asprimea judecății contemporanilor. Cronicarii, cu excepția cronicii vrăjmașe a țării, explicau cruzimea sa prin dorința de a restabili ordinea. Elegia latină funerară, compusă de Ioannes Salius și păstrată până la noi în lucrarea lui Matthias Bel, redă mai bine decât orice cuvânt soarta sa:
Ah, fire omenească, de ce-atârni tu de-un fir subțire!
Cât de repede cade slava noastră cu pas înaripat!
Nu demult am domnit, copleșit de mare cinste,
Pe tronul părintesc purtând sceptrul strălucitor.
Cunoscut în războaie, acolo unde Apolo umbrește stelele,
Și unde Ursoarea din Arcadia calcă gerul polar,
Înaintea feței mele tremura țara noastră,
De mine s-au temut și ținuturile învecinate.
Stăpân peste tâlhari și bici pentru hoți am fost,
Dreptatea păzind-o cu asprime și cu sabia vitează.
Vrut-am să alipesc steagurile mele de cele creștinești
Și să mișc armele împotriva lăcașurilor bizantine.
Nu mi-a lipsit nici puterea, nici belșugul aurului galben,
Nici câte ține curtea unui domnitor.
Dar un ceas scurt a doborât toate cu grea nenorocire,
Toate, precum vântul risipește paiele ușoare.
Când neamul meu viclean m-a izgonit din regatul părintesc,
Însoțit fiind de mulțimea nesfârșită a turcilor,
Am fugit la Sibiu; dar când străbăteam cetatea vestită,
Lăsând armele deoparte, crezând toate în siguranță,
Năvăli dușmanul aprig, încunjurat de multă slugărnicie,
Și-mi răpi viața cu sabia vicleană.
Se ridică strigătul, poporul iute apucă armele;
Și lovește cu sabia pe făptașii groaznicei crime.
Plângea poporul moartea mea cu jalnică bocire;
Dar nu poate să-mi cheme înapoi ziua dulce.
Astfel, ca într-o clipă zburătoare, căzură în ruină:
Cinstea noastră, regatul, slava, puterea, averile.
Trupul este acoperit de pământ, duhul evlavios intră în ceruri,
Iar numele slăvit rămâne în toată lumea.
Așa și-a sfârșit zilele Mihnea cel Rău. Căderea lui a fost urmarea directă a miopiei politice: el părăsi puterea reală – pașii dunăreni – pentru o nădejde deșartă în coroana ungară, dar nici pe aceea n-o putu ține. Dacă ar fi rămas credincios turcilor, vrăjmașii dinăuntru ar fi fost mai slabi, iar amestecul din Ungaria ar fi fost exclus. Dar el alese altă cale și plăti pentru ea cu viața.
https://www.facebook.com/share/p/1EWfD2vZmx/