La 28 august 1917 se stingea din viață Calistrat Hogaș, una dintre vocile originale ale prozei românești, scriitorul care a transformat drumul, muntele și natura într-un univers literar inconfundabil. Autor al volumului „Pe drumuri de munte”, Hogaș a rămas în literatura română prin descrierile sale pitorești, umorul fin și autenticitatea cu care a surprins lumea și oamenii întâlniți în călătoriile sale.

Opera sa avea să fie recunoscută pe deplin mai ales după moarte, devenind o mărturie literară aparte despre frumusețea munților și spiritul unei Românii de altădată.

Ar fi interesant să se întocmească un glosar al oamenilor de cultură români, proveniți din familii de preoți. Asta, spre a arăta încă o dată rolul capital al Bisericii noastre dreptmăritoare şi al slujitorilor ei, nu doar în propășirea spirituală a neamului, ci și în viața lui culturală. Deoarece pe 28 august se împlinesc 98 de ani de la mutarea în veșnicie a unui hăruit scriitor român, Calistrat Hogaș, la rându-i fiu de preot, vă propun câteva repere biografice din tumultoasa-i existență.

Pe la mijlocul lui Prier, 1847, vedea lumina zilei Calistrat Dimitriu, fiul protoiereului Gheorghe și al preotesei Mărioara din orașul Tecuci. L-au crescut, ca și pe ceilalți șapte copii, în dragoste și evlavie față de Dumnezeu și Sfânta noastră Ortodoxie, îngrijindu-se permanent de instrucția lor. În anul 1855, părintele protopop l-a rânduit pe Calistrat la cea mai bună școală din oraș. Astfel, viitorul scriitor devine elevul școlii publice din Tecuci, unde învățătorul, având mai mulți învățăcei cu același nume de familie, probabil ca să-i poată distinge, a schimbat numele feciorului de preot în Hogaș, o poreclă de-a bunicului său. După terminarea ciclului primar, a ajuns bursier la Academia Mihăileană din Iași, alături de colegi cu nume sonore: A.D. Xenopol, Vasile Conta, Alexandru Lambrior. La absolvirea renumitei instituţii de învăţământ, spre surprinderea și mâhnirea tatălui, doritor să-l vadă preot, s-a înscris la Facultatea de Filozofie și Litere din cadrul recent înființatei Universități ieșene. Împlinindu-şi studiile universitare, tânărul Hogaș și-a început activitatea didactică la Piatra Neamț, transformând catedra într-un veritabil „altar”, slujind „Liturghia” cuvântului rostit cu aceeaşi dragoste cu care bătrânul său tată o săvârșea pe cea Euharistică la altarul Bisericii. Tot în orașul de la poalele Petricicăi se căsătorește cu Elena Gheorghiu, fiica preotului Costache Gheorghiu din Piatra Neamț, aducând pe lume opt copii. După câteva peripluri prin țară, ajunge profesor la Seminarul Teologic din Roman. Marele Mitropolit Visarion Puiu, pe atunci elev seminarist, îi face un portret memorabil în cartea autobiografică Însemnări din viața mea. Și apoi, la drept vorbind, cine ar putea uita un așa dascăl, ce transforma ora de română într-o veritabilă sărbătoare? De la Roman s-a mutat la Iași, unde fuse numit director și profesor la Liceul internat.

Recunoscându-i lucrarea extraordinară pe tărâmul educației, în anul 1891, regele Carol I i-a conferit profesorului Hogaș Medalia Răsplata muncii pentru învățământ, clasa I.

Debutul literar al lui Calistrat Hogaș a avut loc în anul 1874, cu poezia Legenda lăcrămioarei, în ziarul local Corespondenția provincială. La 3 iulie 1882, cunoscutul condeier nemțean a debutat și ca prozator în revista locală Asachi, cu fragmente din volumul ciclul Amintiri dintr-o călătorie. Activitatea cărturărească a continuat, așa încât în 1907, cunoscându-l pe Garabet Ibrăileanu, Hogaș s-a lăsat înduplecat, debutând la revista Viața Românească, unde continuă să-și publice însemnările. În 1912 i-a apărut cea mai cunoscută creație, Pe drumuri de munte, republicată în 1921, de astă dată în două volume, ultimul prefațat de Mihail Sadoveanu.

Profesorul Hogaș își încetează oficial activitatea didactică în 1912 dar, iubit și apreciat de elevi, este rugat să continue să predea. Deși se îndrepta către al șaptelea deceniu de existență, dascălul Hogaș fascina prin prospețimea orelor și prin nețărmurita dragoste față de elevii săi.

După 1915 s-a mutat definitiv la Piatra Neamț, intenționând să-și reia călătoriile și să scrie. Planurile i s-au zădărnicit însă, căci România intrase în război şi, în același timp, o boală necruțătoare – emfizemul pulmonar – l-au obligat să stea pe lângă casă.

Era în vara lui 1917. În urma unei anevoioase călătorii la Iași pentru un control medical, scriitorul a hotărât să poposească vreo câteva zile în Roman, la una din fiicele sale, probabil găsind aici mai multă tihnă decât acasă, la Piatra Neamț. Ca și la Iași, alături i-a stat mezina, Sidonia. Mărturiile acesteia ne conturează limpede asfințitul septuagenarului literator: „În a treia săptămână de când ne aflam la Roman, într-o zi de vineri (25 august 1917), îl găsesc pe tata stând în ogradă, departe de ceilalți, cu privirea pierdută în asfințitul roșu al soarelui. «Mi-i urât. Să-mi dai volumul meu, că vreau să mai corectez ceva». Îi dădui În Munții Neamțului şi în adevăr că începu a-l corecta. Sâmbătă, 26 august şi duminică, 27 august, fu atât de liniștit, că nimeni în lume nu m-ar fi putut convinge de sfârșitul de după câteva ore. /.../ În lipsa mea, spuse surorii mele: «Cleopatră, a fost dat să mor în casa ta; la Piatra (unde locuiau Elena, soția şi o altă fiică, Cecilia), să nu daţi de ştire de asta; să mă îngropați cât se poate de simplu şi numai cu un singur preot». Liniștea cea mare venea pe nesimțite, dar sigur. Într-un târziu șopti: «Doamne, cu ce am greșit de mă chinui aşa?». Spre ziuă îmi spuse într-un pripit şi prea ușor suflu: «Sidonie, să mă duci la Piatră!». Fură ultimele cuvinte ce mai pronunță. Respirația îi era liniștită şi ușoară, din ce în ce mai ușoară şi mai liniștită. Iată dimineața de 28 august /.../ E ora opt fără un sfert. Îşi înălță capul. Privi pe rând, pătrunzător şi sigur, încă o dată spre zările de azur, apoi fruntea … pentru prima şi ultima oară se plecă; o sprijini cu mâna mea dreaptă, o clipă în urmă simții că se lasă cu încredere; un ușor suflu; mâna mea stângă în dreptul inimii simți ca o prea ușoară zbatere de puișor în găoace, apoi ... nimic” (spicuiri din volumul Tataia. Amintiri din viaţa lui Calistrat Hogaș, de Sidonia C. Hogaș).

Înmormântarea a avut loc pe 30 august, la cimitirul din Roman, pogribania oficiind-o un singur preot, așa după cum și-a dorit. Cleopatrei și Sidoniei le rămăsese de împlinit ultima dorință a părintelui lor, de a-l duce acasă, la Piatra Neamț. În urma a numeroase formalități, la început de octombrie, coșciugul a fost deshumat, iar trupul așezat într-un sicriu de zinc și transportat la Piatra Neamț, nu în condiții tocmai bune, căci România era în război. Duminică, 8 octombrie, a fost reînhumat în cimitirul Borzoghean, la poalele Petricicăi. Peste mormântul său s-a așternut liniștea, dar sperăm că nu şi uitarea.

Cateva poze (nu le numesc fotografii, ar fi prea pretentios), facute de mine undeva prin 2005, cu o camera foto digitala (parca un HP acum „vintage”:). Zone: Baicului, Herastrau, Colentina, Gara Obor, Casa Poporului.

Am ascultat recent câteva romanțe populare în timpul celor două mari războaie mondiale și mi-am pus întrebarea dacă nu cumva și în patrimoniul românesc se găsesc cântece precum “Lili Marleen”, “Katyusha” sau “We’ll Meet Again.”
Știu că, în mare, pentru noi aceste războaie au însemnat o luptă pentru identitate și pentru păstrarea teritoriilor naționale, dar oare nu avem și noi vreun cântec popular de front românesc care să nu fie atât de pro-război? Ceva despre soldații din tranșee, o melodie melancolică, tristă, care să vorbească despre dorul de casă și de cei dragi, ci nu ceva despre curajul și măreția luptei pentru suveranitate.
Singurul cântec care îmi vine în minte și care conține cel puțin câteva dintre ideile pe care le caut este “Treceți, batalioane române” unde există patru strofe care poți găsi o idee mai tristă despre război.

Ziarul România, Anul al III-lea, 7 aprilie 1938, nr. 657

Ziarul România, Anul al III-lea, 14 aprilie 1938, nr. 663

 27 de ani de magie românească în Cadrilater: Cum au transformat Regina Maria și statul român „Coasta de Argint”

Știați că în doar 27 de ani (1913–1940), o regiune aridă și măcinată de conflicte a devenit una dintre cele mai cosmopolite și dezvoltate zone din sud-estul Europei?

Regina Maria și statul român au transformat Cadrilaterul (Dobrogea de Sud) dintr-o regiune otomană aridă, cu bordeie, subdezvoltată și măcinată de conflicte, într-o provincie modernizată, un nod cultural de elită și o destinație turistică de prim rang.

I. Ce a făcut Regina Maria (Dimensiunea Culturală și de Imagine)

Regina Maria s-a îndrăgostit de Balcic în anul 1924 și a transformat radical percepția asupra acestei regiuni:

• A creat o bijuterie arhitecturală: A construit celebrul complex „Cuibul Liniștit” (Tenha Juvah), integrând armonios stilul balcanic-oriental (cu minaret) cu cel maur și vile moderne pentru copiii săi.
• A amenajat Grădina Botanică: A transformat pantele calcaroase din Balcic în terase cu plante exotice, aduse din întreaga lume, creând una dintre cele mai spectaculoase grădini din sud-estul Europei.
• A atras elita culturală a Europei: Sub patronajul ei, Balcicul a devenit o „Mecca” a artiștilor plastici, scriitorilor și muzicienilor români și străini (precum Cella Delavrancea sau pictorul Alexandru Satmary). Școala de pictură de la Balcic a definit o epocă în arta românească.
• Diplomație locală și integrare: Regina s-a apropiat de populația locală turcă și tătară, respectându-le tradițiile, vizitându-le casele și oferindu-le sprijin social, ceea ce i-a adus o uriașă simpatie din partea musulmanilor din Cadrilater.

II. Ce a făcut Statul Român (Modernizare, Infrastructură și Colonizare)

Statul român a investit sume masive pentru a integra rapid cele două județe din sud, Durostor și Caliacra:

1. Schimbarea demografică și colonizarea

• Stabilirea aromânilor: Statul a încurajat și subvenționat colonizarea masivă a Cadrilaterului cu aromâni aduși din Balcani (Macedonia, Grecia, Albania) și români din Timoc.
• Împroprietărirea: Coloniștii au primit pământ din fondul de stat (achiziționat prin aplicarea legii treimii din proprietățile nerezidenților bulgari) și sprijin pentru construirea de case și gospodării.

2. Infrastructură și transporturi

• Extinderea feroviară: S-au construit linii de cale ferată strategice, cum ar fi legătura feroviară vitală Medgidia–Bazargic (Dobrici) și prelungirea spre porturile de la Marea Neagră.
• Modernizarea porturilor: Porturile de la Silistra (pe Dunăre), Cavarna și Balcic (la Marea Neagră) au fost adâncite, dotate cu silozuri moderne și amenajate pentru comerțul cu cereale și acostarea navelor maritime.

3. Urbanism și turism balnear

• Dezvoltarea orașelor: Bazargic (devenit un centru administrativ modern), Silistra și Balcic au primit planuri de sistematizare urbană. S-au construit bulevarde, parcuri, școli publice, spitale și clădiri administrative în stil neoromânesc.
• Stațiuni de elită: Coasta de Argint (faleza Cadrilaterului) a fost transformată într-o zonă turistică balneară de lux, cu hoteluri moderne, vile private de vacanță ale protipendadei bucureștene și facilități medicale maritime.

4. Securitate și ordine publică

• Regiunea fiind afectată inițial de incursiunile bandelor înarmate de comitagii bulgari (gherile naționaliste), statul român a desfășurat un aparat masiv de jandarmerie, a construit cazărmi militare și puncte de frontieră fortificate pentru securizarea zonei.

În concluzie, efortul conjugat al Reginei Maria și al statului român a ridicat economic și cultural Cadrilaterul, creând o infrastructură pe care Bulgaria a preluat-o intactă în toamna anului 1940.

Istoricul Vasile Pârvan spunea:

,,Dintre ţările care alcătuiesc România de azi, Dobrogea este cea mai veche ţară română. Cu mult înainte ca dacii din Dacia să se facă romani, dacii din Dobrogea au început să vorbească latineşte, să se închine ca romanii şi să-şi facă oraşe şi sate romane…“.

Pistolul-mitralieră Orița Model 1941 reprezintă un capitol de referință în istoria industriei naționale de apărare, fiind prima armă automată individuală de concepție și producție pur românească. În perioada interbelică, Armata Română s-a confruntat cu o lipsă cronică de standardizare și cu o dependență totală de importurile de armament, situație care a devenit critică odată cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Pentru a reduce această vulnerabilitate, statul român a inițiat un program intern de dezvoltare la Uzinele Metalurgice din Cugir. Proiectul a fost coordonat de căpitanul Marin Orița, însă la succesul său structural a contribuit decisiv o echipă mixtă de tehnicieni români și cehi, printre care s-au remarcat maistrul armurier Leopold Jašek și inventatorul Nicolae Sterca. Această colaborare a permis fuziunea ingeniozității autohtone cu rigoarea tehnologică cehă, moștenită în urma parteneriatului anterior cu concernul Zbrojovka Brno, dând naștere în anul 1941 unei arme remarcabile prin simplitate și eficiență.

Producția de serie a început în același an sub o supraveghere strictă, determinată de militarizarea uzinei și de preluarea controlului financiar de către concernul german Reichswerke Hermann Göring. Primele loturi substanțiale au ajuns pe front abia în anul 1943, oferind trupelor române o putere de foc sporită în momentele în care războiul din Răsărit devenea tot mai violent.

Procesul de fabricație de la Cugir s-a desfășurat într-un context industrial extrem de tensionat, marcat de presiunea Berlinului pentru prioritizarea altor tipuri de armament și de blocajele severe în aprovizionarea cu materii prime calificate. Deși uzina dispunea de o turnătorie modernizată și de cuptoare electrice introduse în perioada interbelică, realizarea pieselor componente ale Oriței necesita oțeluri speciale aliate, cu o rezistență înaltă la uzură și șocuri mecanice. Importurile de aliaje strategice din Germania erau drastic raționalizate și condiționate politic, fapt ce a forțat inginerii români să adapteze rețetele metalurgice locale și să recurgă la soluții de compromis pentru a menține standardele de rezistență ale țevii și închizătorului. Tehnologia de producție din acea epocă se baza masiv pe așchiere și frezare de precizie din blocuri solide de oțel, un procedeu extrem de cronofag și risipitor de material, care genera cantități uriașe de deșeuri metalice inutilizabile. Din cauza penuriei acute de mașini-unelte specializate și a sculelor așchietoare de calitate superioară, ritmul de fabricație a fost sever încetinit, împiedicând trecerea la o producție de masă similară celei din marile uzine europene. Această barieră tehnologică a fost accentuată și de criza de personal calificat, forța de muncă fiind suplimentată masiv până la aproximativ 7.000 de angajați prin militarizarea fabricii și integrarea unor muncitori fără experiență prealabilă, ceea ce impunea controale de calitate draconice pentru evitarea rebuturilor. Chiar și obținerea lemnului de nuc uscat corespunzător pentru patul armei a devenit o problemă logistică spre sfârșitul războiului, determinând uneori folosirea unor esențe indigene mai puțin rezistente, fapt ce a favorizat apariția fisurilor în zona gâtului patului în timpul exploatării pe front.Din punct de vedere tehnic și constructiv, Orița folosea calibrul standard de 9x19 mm Parabellum și funcționa pe principiul reculului simplu al închizătorului, trăgând din poziția închizător deschis. Ceea ce diferenția această armă de multe dintre contemporanele sale era finețea execuției și atenția la detalii, patul din lemn conferindu-i aspectul unei carabine tradiționale, spre deosebire de aspectul industrial, din tablă ștanțată, al modelelor germane sau sovietice.

Inginerii au implementat un sistem ingenios de siguranță bazat pe un percutor flotant acționat de o pârghie-ciocan abia în momentul în care închizătorul era complet închis, reducând drastic riscul descărcărilor accidentale în cazul în care arma era scăpată pe o suprafață dură. Alimentată dintr-un încărcător bifilar cu o capacitate de 32 de cartușe, Orița oferea o cadență de tragere de aproximativ 600 de lovituri pe minut, un echilibru perfect între controlul reculului și densitatea focului. Înălțătorul mecanic reglabil era gradat optimist până la o distanță de 500 de metri, deși pragul de eficiență letală în luptă se situa în mod realist în jurul valorii de 150-200 de metri.

Pe câmpul de luptă, performanțele pistolului-mitralieră Orița au depășit adesea așteptările comandamentului militar, arma dovedindu-se extrem de fiabilă în condițiile extreme de pe Frontul de Est. În timp ce alte arme automate se blocau frecvent din cauza noroiului, a prafului sau a înghețului specific stepelor rusești, Orița a demonstrat o toleranță excelentă la impurități datorită jocurilor mecanice bine calculate din interiorul carcasei mecanismelor. Soldații români au apreciat în mod deosebit precizia remarcabilă a armei în regim de foc cu foc, dar și stabilitatea acesteia în timpul rafalelor prelungite, calități datorate greutății sale relativ mari de peste patru kilograme cu încărcătorul plin, care absorbea eficient reculul. Deși restricțiile severe de materiale și capacitatea limitată a Uzinelor Cugir au blocat atingerea volumelor planificate inițial — aproximativ 25.000 de unități părăsind porțile fabricii în perioada ostilităților —, Orița a devenit rapid arma favorită a trupelor de elită, a vânătorilor de munte și a personalului de comandă. Eficacitatea sa a fost demonstrată atât în acțiunile defensive dramatice de pe teritoriul Moldovei în primăvara anului 1944, cât și în campania din Vest de după întoarcerea armelor împotriva Axei, unde a fost utilizată cu succes în luptele urbane intense din Ungaria și Cehoslovacia.

Robustă, precisă și respectată deopotrivă de aliați și inamici, Orița a rămas în serviciu activ și după instaurarea regimului comunist, fiind modificată parțial în anul 1948 pentru corectarea deficiențelor la pat și sistemul de siguranță, și menținută în dotarea trupelor de securitate și a gărzilor patriotice până când a fost definitiv înlocuită de platformele derivate din automatul Kalașnikov.

Romanian army World War 2 group.

Pistolul-mitralieră Orița Model 1941 reprezintă un capitol de referință în istoria industriei naționale de apărare, fiind prima armă automată individuală de concepție și producție pur românească. În perioada interbelică, Armata Română s-a confruntat cu o lipsă cronică de standardizare și cu o dependență totală de importurile de armament, situație care a devenit critică odată cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Pentru a reduce această vulnerabilitate, statul român a inițiat un program intern de dezvoltare la Uzinele Metalurgice din Cugir. Proiectul a fost coordonat de căpitanul Marin Orița, însă la succesul său structural a contribuit decisiv o echipă mixtă de tehnicieni români și cehi, printre care s-au remarcat maistrul armurier Leopold Jašek și inventatorul Nicolae Sterca. Această colaborare a permis fuziunea ingeniozității autohtone cu rigoarea tehnologică cehă, moștenită în urma parteneriatului anterior cu concernul Zbrojovka Brno, dând naștere în anul 1941 unei arme remarcabile prin simplitate și eficiență.

Producția de serie a început în același an sub o supraveghere strictă, determinată de militarizarea uzinei și de preluarea controlului financiar de către concernul german Reichswerke Hermann Göring. Primele loturi substanțiale au ajuns pe front abia în anul 1943, oferind trupelor române o putere de foc sporită în momentele în care războiul din Răsărit devenea tot mai violent.

Procesul de fabricație de la Cugir s-a desfășurat într-un context industrial extrem de tensionat, marcat de presiunea Berlinului pentru prioritizarea altor tipuri de armament și de blocajele severe în aprovizionarea cu materii prime calificate. Deși uzina dispunea de o turnătorie modernizată și de cuptoare electrice introduse în perioada interbelică, realizarea pieselor componente ale Oriței necesita oțeluri speciale aliate, cu o rezistență înaltă la uzură și șocuri mecanice. Importurile de aliaje strategice din Germania erau drastic raționalizate și condiționate politic, fapt ce a forțat inginerii români să adapteze rețetele metalurgice locale și să recurgă la soluții de compromis pentru a menține standardele de rezistență ale țevii și închizătorului. Tehnologia de producție din acea epocă se baza masiv pe așchiere și frezare de precizie din blocuri solide de oțel, un procedeu extrem de cronofag și risipitor de material, care genera cantități uriașe de deșeuri metalice inutilizabile. Din cauza penuriei acute de mașini-unelte specializate și a sculelor așchietoare de calitate superioară, ritmul de fabricație a fost sever încetinit, împiedicând trecerea la o producție de masă similară celei din marile uzine europene. Această barieră tehnologică a fost accentuată și de criza de personal calificat, forța de muncă fiind suplimentată masiv până la aproximativ 7.000 de angajați prin militarizarea fabricii și integrarea unor muncitori fără experiență prealabilă, ceea ce impunea controale de calitate draconice pentru evitarea rebuturilor. Chiar și obținerea lemnului de nuc uscat corespunzător pentru patul armei a devenit o problemă logistică spre sfârșitul războiului, determinând uneori folosirea unor esențe indigene mai puțin rezistente, fapt ce a favorizat apariția fisurilor în zona gâtului patului în timpul exploatării pe front.Din punct de vedere tehnic și constructiv, Orița folosea calibrul standard de 9x19 mm Parabellum și funcționa pe principiul reculului simplu al închizătorului, trăgând din poziția închizător deschis. Ceea ce diferenția această armă de multe dintre contemporanele sale era finețea execuției și atenția la detalii, patul din lemn conferindu-i aspectul unei carabine tradiționale, spre deosebire de aspectul industrial, din tablă ștanțată, al modelelor germane sau sovietice.

Inginerii au implementat un sistem ingenios de siguranță bazat pe un percutor flotant acționat de o pârghie-ciocan abia în momentul în care închizătorul era complet închis, reducând drastic riscul descărcărilor accidentale în cazul în care arma era scăpată pe o suprafață dură. Alimentată dintr-un încărcător bifilar cu o capacitate de 32 de cartușe, Orița oferea o cadență de tragere de aproximativ 600 de lovituri pe minut, un echilibru perfect între controlul reculului și densitatea focului. Înălțătorul mecanic reglabil era gradat optimist până la o distanță de 500 de metri, deși pragul de eficiență letală în luptă se situa în mod realist în jurul valorii de 150-200 de metri.

Pe câmpul de luptă, performanțele pistolului-mitralieră Orița au depășit adesea așteptările comandamentului militar, arma dovedindu-se extrem de fiabilă în condițiile extreme de pe Frontul de Est. În timp ce alte arme automate se blocau frecvent din cauza noroiului, a prafului sau a înghețului specific stepelor rusești, Orița a demonstrat o toleranță excelentă la impurități datorită jocurilor mecanice bine calculate din interiorul carcasei mecanismelor. Soldații români au apreciat în mod deosebit precizia remarcabilă a armei în regim de foc cu foc, dar și stabilitatea acesteia în timpul rafalelor prelungite, calități datorate greutății sale relativ mari de peste patru kilograme cu încărcătorul plin, care absorbea eficient reculul. Deși restricțiile severe de materiale și capacitatea limitată a Uzinelor Cugir au blocat atingerea volumelor planificate inițial — aproximativ 25.000 de unități părăsind porțile fabricii în perioada ostilităților —, Orița a devenit rapid arma favorită a trupelor de elită, a vânătorilor de munte și a personalului de comandă. Eficacitatea sa a fost demonstrată atât în acțiunile defensive dramatice de pe teritoriul Moldovei în primăvara anului 1944, cât și în campania din Vest de după întoarcerea armelor împotriva Axei, unde a fost utilizată cu succes în luptele urbane intense din Ungaria și Cehoslovacia.

Robustă, precisă și respectată deopotrivă de aliați și inamici, Orița a rămas în serviciu activ și după instaurarea regimului comunist, fiind modificată parțial în anul 1948 pentru corectarea deficiențelor la pat și sistemul de siguranță, și menținută în dotarea trupelor de securitate și a gărzilor patriotice până când a fost definitiv înlocuită de platformele derivate din automatul Kalașnikov.

Romanian army World War 2 group.

**Mihnea cel Rău și ungurii (1508–1510)**

Raport citit la Academia Română la 21 mai 1920

**Introducere**

Echilibrul înțelept dintre Poartă și Viena, pe care îl păstrase Radu cel Mare (1495–1508), dăruise Țării Românești un deceniu întreg de pace și de muncă roditoare. Sub umbra acestei liniști, el apucase să pună temeliile unei orânduiri lăuntrice și ale luminării, câștigând în cronicile vechi acel epitet pe care – într-o altă dimensiune morală – îl purtase doar contemporanul său moldovean, vestitul Ștefan. Roadele acelei politici – supunerea față de sultan prin plata regulată a tributului și recunoașterea de bunăvoie a suzeranității ungare – se dovediseră atât de atrăgătoare, încât mulți dintre domnitorii care s-au perindat pe tron au încercat să calce pe aceeași cale. Unii au reușit, alții au dat greș – după cum s-au împrejurările și după cum au avut ei simțul țesăturii politice a vremii lor.

Întâiul care îndrăzni să repete experiența lui Radu fu însuși urmașul său drept, Mihnea, numit mai apoi de urmași cel Rău. Lui însă îi lipsea atât chibzuința, cât și prestigiul moral al predecesorului. Domnia și pieirea lui au fost o tragedie, una dintre multele scrise pe tablele istoriei românești din adâncă vechime până în zilele noastre. Povestirea mea este o încercare de a urmări toate peripețiile acelei politici păgubitoare care l-a adus pe Mihnea la cădere și la sfârșit sângeros.

**1. Cum au pierdut ungurii Țara Românească**

Recunoașterea supremației ungare, la care se înduplecase Radu cel Mare, era pentru Ungaria o pradă prea gustoasă pentru ca regele Vladislav al II-lea să-și fi putut permite să o scape din mână. Drept aceea, când, în primăvara anului 1508, domnitorul muntean fu chemat din nou la Constantinopol, Vladislav se neliniști: cine știe dacă împlinirea poruncii sultanului nu avea să rupă tocmai închegata alianță? El se adresă regelui Poloniei, fratele său, rugându-l să trimită la voievod un sol care să-l înduplece să nu meargă la Poartă, făgăduindu-i apărare cu toate puterile regatului. Iar când greaua boală a lui Radu (martie–aprilie) făcu inevitabilă schimbarea stăpânirii, Vladislav începu să se pregătească febrilește pentru a păstra Țara Românească în clientela sa.

La 12 martie 1508, regele porunci lui Iosif Șom, comitele Timișoarei și căpitanul-șef al hotarelor de sud, ca, îndată ce va primi vestea morții lui Radu, să treacă cu oastea peste munți, pentru a tăia calea turcilor. În aceeași zi, el se adresă sașilor ardeleni, cerându-le sprijin militar. Când, la 6 aprilie, sosi vestea falsă că voievodul e mort și că turcii sunt gata să treacă Dunărea, iar boierii, împreună cu toată țara, păstrează credință coroanei și doresc să-l aibă domn pe Danciul (fiul lui Țepeluș), Vladislav repetă porunca și ceru ajutor și de la comitatele vecine și de la Bogdan-vodă al Moldovei. Totodată, el îi scria lui Ioan Zapolya, comitele Sălajului (Spișului), să-i trimită îndată pe Danciul, pentru ca, cu oști, să-l împingă pe tronul muntean.

Niciodată până atunci Ungaria nu se pregătise de intervenție cu atâta hotărâre. Dar, vai! toate aceste pregătiri rămaseră născute moarte. Deși la 3 mai vestea adevărată despre sfârșitul lui Radu ajunsese la Buda, iar Vladislav dăduse sașilor poruncă să i se supună lui Șom, oștile adunate în Bârsa nu trecură totuși munții. Iar între timp regele, într-o scrisoare către monarhul polon (21 iulie), asigura că toți boierii, legați prin credință de tronul Ungariei, nu vor îngădui nici un domn în afară de acela ales cu învoirea sa. Dar realitatea se arătă cu totul alta: Mihnea, lipsit fiind de nădejdea sprijinului din Ungaria, se întoarse către pașii dunăreni și, cu ajutorul lor, intră în țară fără piedici, supunând boierii și ocupând tronul rămas gol. Spre sfârșitul lui mai, Ioan Lulay, judele Sibiului, înștiința deja ai săi că noul domn a pus stăpânire pe cetatea Poienari și s-a așezat la Târgoviște. Iar la 5 iunie, însuși Mihnea scria din Argeș că, cu ajutorul lui Dumnezeu și după voia boierilor, a pus mâna pe orașe și a primit cârmuirea.

Astfel, dintr-o singură lovitură, Ungria își pierdu toată influența în Țara Românească.

**2. Pașii neîndemânatici ai lui Mihnea către împăcare**

Văzând în fața sa uriașele oști ungurești adunate în Ardeal și aducându-și aminte cum predecesorul său ținuse tronul prin mânuirea între cele două imperii, Mihnea hotărî că, pentru întărirea stăpânirii, trebuie să-și câștige și bunăvoința ungurilor. El trimise scrisori cu propuneri de pace și prietenie întâi brașovenilor (până la 30 mai), apoi și sibienilor (5 iunie). În acele epistole, el amintea de vechile sale merite față de rege, de vremea petrecută în pribegie prin acele locuri, și asigura că nu vrea să fie nemulțumitor pentru binefacerile ce i se arătaseră. Făgăduia că supușii săi vor trăi cu vecinii în bună înțelegere, iar aceia nu vor avea pricină să se teamă de turci.

Însă răspuns nu veni. Brașovenii și sibienii, știind cum ajunsese Mihnea la domnie și neavând îndrumare de la Buda, nu cutezau măcar să răspundă. Ba mai mult, brașovenii, îmbărbătați de apropierea oștilor lui Șom, închiseră toate drumurile ce duceau în Țara Românească, oprind supușilor noului domn orice negoț. Atunci Mihnea se întoarse iarăși către ei cu mustrare: le aduse aminte cum își petrecuse tinerețea printre ei, cum alți vecini îl întâmpinaseră cu vorbe bune, iar ei – numai cu porți încuiate, adăpostindu-i pe dușmanii săi. „Ce se începe cu rău, cu rău se și sfârșește”, îi prevănu, și-i ruga fie să încheie pace, fie să-i spună deslușit ce uneltesc oștile, unde se află Șom și voievodul Ardealului, căci el are de gând să-și trimită oameni la ei.

Nu se știe cu siguranță dacă a trimis soli la Șom și la voievodul ardelenesc, dar e fără îndoială că a căutat recunoaștere și de la ei. Căci Șom fusese vechiul său ocrotitor în rătăcirile de mai înainte (1494–1497). Iar voievodul Ardealului trebuia să fie mijlocitor în tratativele cu regele. Mihnea îl asigură pe Vladislav pe ascuns că, deși pus de turci, va sluji cauza creștină mai credincios decât oricare dintre predecesori. Aceste vești ajunseră la Veneția și în Polonia, unde fură primite cu neîncredere. Însuși Vladislav mărturisea fratelui său Sigismund că fusese gata să nu îl tolereze pe Mihnea, având și oștire pentru aceasta, dar apoi își schimbase mânia în milă.

**3. Recunoaștere silită și uneltiri tainice**

Propunerile lui Mihnea de cooperare tainică cu creștinii fură primite în Ungaria cu adâncă îndoială. La Veneția și în Polonia se temeau că, sub masca prieteniei, el uneltește trădare. Toți știau că stăpânirea lui se sprijină pe baionetele turcești, că fiul său se tânjește ostatic la Constantinopol, iar printre popor circulau zvonuri că el are de gând să introducă legi turcești. Și totuși, starea Ungariei era de așa natură, încât o împotrivire deschisă ar fi putut duce la război cu Poarta. Pe de altă parte, în interiorul țării, Mihnea izbutise să încheie o înțelegere vremelnică cu puternicii Craiovești, iar partizanii săi din Făgăraș începuseră să se agite, amenințând cu dezbinarea acestui ținut.

În fața regelui se ivi o dilemă: ori să-l recunoască pe Mihnea, ori să riște războiul și pierderea rămășițelor de influență. Dieta, convocată pentru ziua de Sfântul Laurențiu (10 august), înclină spre pace. Papa Iuliu al II-lea, dimpotrivă, îndemna pe Vladislav la arme, dar regele alese calea tratativelor tainice. La 26 septembrie 1508, el îi scrise voievodului Ardealului o scrisoare confidențială: de vreme ce Mihnea este gata să slujească coroanei după pilda strămoșilor, trebuie să-l înduplece să trimită la Buda soli cu învoirea boierilor, dar s-o facă în așa fel, încât nici el, nici boierii să nu bănuiască că inițiativa pornește de la rege. Voievodul să-l asigure pe Mihnea că el, din proprie inițiativă, a mijlocit pentru el și că, dacă va depune jurământ și obligații, va căpăta recunoaștere și apărare. Însă drumurile din Țara Românească erau încă închise, iar contactele directe, întrerupte.

Abia în septembrie sibienii îndrăzniră să trimită un sol la Mihnea, iar după porunca regelui, drumurile se deschiseră. În noiembrie, Mihnea le scria vecinilor că le va da de știre toate veștile despre turci, dar ei nu-i dădeau crezare și, pe lângă solii oficiali, trimiteau și iscoade. În ianuarie 1509, solul său Ștefan Pitarul se întoarse din Buda, în aprilie Albul Vistierul plecă la voievodul Ardealului, la Sibiu, iar în mai sosi acolo și emisarul regal Emerik Ciobor, pentru ca apoi să treacă în Țara Românească și să încheie treaba recunoașterii.

**4. Negocieri și recunoașterea vasalității**

Solul cel mai de seamă al lui Mihnea la tratativele de la Buda fu mitropolitul Maxim, care, fiind în dizgrația domnitorului, ceru însuși să meargă în această solie, pentru ca apoi să se ducă la sârbi. Prezența lui dădea greutate misiunii: el era bine cunoscut la curte ca fost despot al sârbilor. Solia, înțeleasă cu boierii, izbuti să obțină recunoașterea formală a suzeranității ungare. Despre cuprinsul hrisovului știm doar din biografia lui Maxim: Mihnea se obliga să păstreze credință regelui și să dea știri despre turci, iar regele, de partea sa, îi garanta apărare și adăpost în ținuturile coroanei, precum și făgăduința de a nu îngădui în Ardeal pretendenți supărători.

Probabil că actul de recunoaștere avu loc în iulie 1509. Urmarea neîntârziată a acestuia fu o îmbunătățire vădită a relațiilor cu vecinii. La sfârșitul lui iulie, Mihnea veni în persoană la Brașov să comande obiecte de argint – semn limpede că vechile certuri fuseseră astâmpărate. La începutul lui august, sibienii cereau voievodului Ardealului să nu aducă în ținuturile lor pe Danciul Țepeluș, ca să nu mânie domnul muntean. Iar pe la mijlocul lui august, judele Sibiului, Petru Wolff, și Petru Hoch veniră în Țara Românească cu daruri bogate – un pocal de aur pentru Mihnea, o arbaletă pentru fiul său Mircea și cuțite pentru boieri – ca să întărească prietenia. De atunci și până la sfârșitul domniei, Mihnea trăi în pace cu sașii, făcu schimb de soli, vându grâu, și chiar voievodul Ardealului și regele Poloniei își trimiteau diplomații la el.

**5. Criză lăuntrică: măcelul boierilor și fuga Craioveștilor**

Dar tocmai această apropiere de Ungaria avea să fie pentru Mihnea fatală. Înăuntrul țării, vrăjmașii săi, mai cu seamă boierii orientați spre turci, văzură în aceasta trădare. Pentru a înăbuși nemulțumirea tot mai mare, Mihnea recurse la represiuni sălbatice. La sfârșitul anului 1508, el săvârși o răpădire sângeroasă de la care toată țara se cutremură. Mulți boieri fugiră, căutând adăpost în Ardeal. Craioveștii, cel mai puternic neam boieresc, fură întâi cruțați, dar când bănuiră că-i așteaptă aceeași soartă, pregătiră pe ascuns o răsturnare. În vara lui 1509, când Mihnea trecu de partea ungurilor pe față, Craioveștii începură să acționeze. Mihnea plănui să-i nimicească, dar ei aflară la vreme de uneltire și, la sfârșitul lui septembrie, trecură Dunărea la turci.

Înfuriat de fuga lor, domnitorul își vărsă mânia pe averile lor și pe mănăstirile legate de ei. Mai ales vestita Mănăstire Bistrița, întemeiată de Barbul Banul, fu prăpădită – tunuri fură îndreptate împotriva zidurilor ei. Aceste cruzimi nu numai că nu-i întăriră poziția, ci îl împotriviră chiar și pe aceia care fuseseră neutri. Pe deasupra, se răspândiră zvonuri că s-a lepădat de credința ortodoxă și a trecut la catolicism – încă o lovitură pentru popularitatea lui într-o țară dreptcredincioasă.

**6. Pierderea tronului și fuga**

Craioveștii fugiți duseră la sultan veste despre toate „fărădelegile” lui Mihnea și despre trădarea lui – trecerea de partea ungurilor. Drept urmare, Poarta hotărî să-l înlocuiască cu Vlăduț, fratele lui Radu cel Mare. În noiembrie 1509, în Ardeal se știa deja că turcii pregătesc o expediție. În sfârșit, în februarie 1510, Mehmed-beg, pașa Nicopolei, împreună cu Craioveștii și cu Vlăduț, năvăli în Țara Românească. Mihnea nu putu face față și fugi, lăsându-l pe fiul său Mircea să încerce să apere Argeșul și Cotmeana, dar el fu risipit și se luă după tatăl său peste munți, la Sibiu.

Regele Ungariei, în ciuda recunoașterii de curând, nu-i dădu lui Mihnea nici un ajutor. Pricinile fură trei: întâi, la Buda nu se crezuse niciodată în sinceritatea lui Mihnea, socotind alianța lui cu Ungria doar un pas silit. Al doilea, boierii răsculați împotriva lui erau vechi prieteni ai Ardealului și țineau partea ungară. Al treilea, regele nu voia conflict cu turcii – a preferat să-și jertfească vasalul pentru pace. În plus, Mihnea nu izbutise să păstreze domeniul Joadgiu (Geoagiu), pe care Radu cel Mare îl primise de la coroana ungară – acum fusese dat credinciosului rege Petru Podmanicki (Podmănici).

**7. Adăpost la Sibiu și moartea**

La Sibiu, unde sosi Mihnea cu familia, el se află printre cunoscuții vechi: odinioară, în 1494, găsise și el adăpost aici. Dar acum, în același oraș, se aflau dușmanii lui de moarte – Dimitrie Jakșici, magnat sârb, rudă cu nobilimea munteană, Danciul Țepeluș, rivalul său de-o viață, și fostul boier Albul Vistierul, trecut de partea potrivnicilor. Sibienii, credincioși cuvântului regelui, îi dădură lui Mihnea o carte de scăpare și luară de la vrăjmași făgăduință să nu-i facă rău. Dar acest lucru nu fu de ajuns.

La 11 martie 1510, voievodul Ardealului, Petru Sfântu Gheorghe, părăsi Sibiul ca să meargă în Ținutul Secuiesc. Mihnea îl petrecu până la vii, iar fiul său Mircea mai merge înainte, până la Slimnic. Dimineața zilei de 12 martie, în ziua Sfântului Grigorie, Mihnea, fără arme (după porunca lui însuși, ca să-și arate încrederea în oraș), se îndreptă spre biserica dominicanilor. La ieșirea din biserică, înconjurat de câțiva prieteni, fu năpădit pe neașteptate de Jakșici cu oamenii săi. Loviturile de săbii îi curmară viața chiar în brațele celor care-l însoțeau. Nimeni nu putu să-l apere – toți erau fără arme.

Orașenii, cutremurați de îndrăzneala ucigașilor, încuiară porțile și se aruncară în urmărirea lor. Pe uneltitori îi ajunseră din urmă și-i ucseră pe toți. După alte izvoare, aceasta a făcut-o Mircea, întors în oraș, care spintecă cu mâna sa pe Danciul Țepeluș. Oricum ar fi, spre seară, vrăjmașii lui Mihnea – Jakșici, Țepeluș și Albul Vistierul – zăceau morți.

La 13 martie, voievodul Petru s-a întors în cetate și a efectuat o cercetare. Douăzeci și unu de martori, sub jurământ, au confirmat că uciderea fusese săvârșită cu rea-voință și cu încălcarea scrisorii de ocrotire regale. Voievodul a considerat răzbunarea dreaptă. Trupul lui Mihnea a fost înmormântat cu onoruri în aceeași biserică dominicană, iar pe placa de marmură s-a săpat inscripția:

«Aici odihnește mărețul domn Mihail, voievodul Transalpinus, la Sibiu, în ziua sfântului Grigorie, ucis cu viclenie de Iacșici. Anul Domnului 1510.»

La 24 martie, regele Vladislav a luat sub ocrotirea sa familia lui Mihnea, poruncindu-le sibienilor s-o apere. Averile lui Iacșici au fost confiscate și date fratelui său Petru.

1. Epitaful și concluzia istorică

Sfârșitul tragic al lui Mihnea a înmuiat asprimea judecății contemporanilor. Cronicarii, cu excepția cronicii vrăjmașe a țării, explicau cruzimea sa prin dorința de a restabili ordinea. Elegia latină funerară, compusă de Ioannes Salius și păstrată până la noi în lucrarea lui Matthias Bel, redă mai bine decât orice cuvânt soarta sa:

Ah, fire omenească, de ce-atârni tu de-un fir subțire!

Cât de repede cade slava noastră cu pas înaripat!

Nu demult am domnit, copleșit de mare cinste,

Pe tronul părintesc purtând sceptrul strălucitor.

Cunoscut în războaie, acolo unde Apolo umbrește stelele,

Și unde Ursoarea din Arcadia calcă gerul polar,

Înaintea feței mele tremura țara noastră,

De mine s-au temut și ținuturile învecinate.

Stăpân peste tâlhari și bici pentru hoți am fost,

Dreptatea păzind-o cu asprime și cu sabia vitează.

Vrut-am să alipesc steagurile mele de cele creștinești

Și să mișc armele împotriva lăcașurilor bizantine.

Nu mi-a lipsit nici puterea, nici belșugul aurului galben,

Nici câte ține curtea unui domnitor.

Dar un ceas scurt a doborât toate cu grea nenorocire,

Toate, precum vântul risipește paiele ușoare.

Când neamul meu viclean m-a izgonit din regatul părintesc,

Însoțit fiind de mulțimea nesfârșită a turcilor,

Am fugit la Sibiu; dar când străbăteam cetatea vestită,

Lăsând armele deoparte, crezând toate în siguranță,

Năvăli dușmanul aprig, încunjurat de multă slugărnicie,

Și-mi răpi viața cu sabia vicleană.

Se ridică strigătul, poporul iute apucă armele;

Și lovește cu sabia pe făptașii groaznicei crime.

Plângea poporul moartea mea cu jalnică bocire;

Dar nu poate să-mi cheme înapoi ziua dulce.

Astfel, ca într-o clipă zburătoare, căzură în ruină:

Cinstea noastră, regatul, slava, puterea, averile.

Trupul este acoperit de pământ, duhul evlavios intră în ceruri,

Iar numele slăvit rămâne în toată lumea.

Așa și-a sfârșit zilele Mihnea cel Rău. Căderea lui a fost urmarea directă a miopiei politice: el părăsi puterea reală – pașii dunăreni – pentru o nădejde deșartă în coroana ungară, dar nici pe aceea n-o putu ține. Dacă ar fi rămas credincios turcilor, vrăjmașii dinăuntru ar fi fost mai slabi, iar amestecul din Ungaria ar fi fost exclus. Dar el alese altă cale și plăti pentru ea cu viața.

https://www.facebook.com/share/p/1EWfD2vZmx/

⚛️🇷🇴 România: povestea betatronului BOB

La 21 august 1959, la Institutul de Fizică Atomică de la Măgurele, intra în funcțiune experimentală betatronul BOB, primul accelerator de particule conceput și realizat integral în România. ⚛️🔬

Aparatul putea accelera electronii până la o energie maximă de 30 de milioane de electron-volți (30 MeV), performanță importantă pentru cercetarea nucleară românească a epocii. ⚡🧪

Betatronul fusese proiectat și construit în țară de specialiști ai Institutului de Fizică Atomică, în colaborare cu unități industriale românești. 🇷🇴🏭

Proiectul s-a desfășurat sub conducerea inginerului Constantin Iliescu și a reprezentat un pas important în dezvoltarea infrastructurii științifice de la Măgurele. 👨‍🔬🏗️

Acceleratorul a fost folosit pentru experimente de fizică nucleară și pentru producerea unor radiații de mare energie, care puteau avea ulterior aplicații și în medicină și industrie. 🩻🏭📡

Betatronul a demonstrat că România putea concepe și construi intern echipamente complexe pentru cercetarea nucleară, într-o perioadă în care astfel de tehnologii erau extrem de sofisticate.

🔧🧠 Evenimentul se înscria în dezvoltarea rapidă a Institutului de Fizică Atomică, reorganizat în 1956 și devenit unul dintre principalele centre de cercetare științifică din România. 🏛️

🔬 Moștenirea acestei perioade se regăsește și astăzi în infrastructura de cercetare nucleară și de acceleratori de la Măgurele. 🇷🇴🚀

💬 Cum vi se pare faptul că, în 1959, România reușea să proiecteze și să construiască integral un accelerator de 30 MeV?

#IstoriaRomâniei #ȘtiințăRomânească #Fizică #Măgurele

IN MEMORIAM:

LT. CDOR. AV. ALEXANDRU POPIŞTEANU (3.01.1904-21.08.1941)

LECŢIA DE ONOARE: COMANDANT ÎN PRIMA LINIE, LEGENDĂ ÎN ETERNITATE

,,Comandantul este primul care are dreptul dreptul să moară! Ştii ce înseamnă să mori pentru Ţară? Cum să comanzi pe alţii dacă nu esti tu însuţi pildă?”.

Astăzi, aducem omagiu şi ne înclinăm în memoria unui pilot de o abilitate rară şi a unui lider desăvârşit – primul comandant al Grupului 7 Vânătoare, locotenent comandor aviator Alexandru Popişteanu. Născut pentru a zbura, a obţinut permisiunea de a urma diferite şcoli şi cursuri în cadrul aviaţiei, fiind trimis apoi la perfecţionare în unele ţări din Europa, pentru a obţine în octombrie 1927 brevetul de pilot. După ce şi-a desăvârşit pregătirea de pilot a devenit apoi mentorul aşilor aviaţiei de vânătoare din cel de-al Doilea Război Mondial. Aflat la comanda Grupului 7 Vânătoare, la manşa unui Messerschmitt Bf 109E, Alexandru Popişteanu ,,Popicu” a refuzat siguranţa unui post de comandă care i-ar fi permis să coordoneze operaţiunile de la sol preferând să-şi comande oamenii din aer. ,,Comandantul este primul care are dreptul să moară” – acesta a fost crezul suprem al locotenentului comandor Alexandru Popişteanu.

Există momente în care elemente de loc, timp şi coincidenţe converg către un episode dramatic. Un astfel de moment îl regăsim în după amiaza zilei de 21 august 1941, o zi care a rămas în memoria Grupului 7 Vânătoare scrisă cu sânge. Locotenent comandor aviator Alexandru Popişteanu a decolat în fruntea grupului său, pentru a îndeplini o misiune de escortă deasupra Odesei. În misiunea încredinţată s-a angajat într-o luptă aeriană cu o formaţiune de avioane sovietice net superioară din punct de vedere numeric. În misiune au fost doborâte şase avioane inamice, dar comandantul Grupului 7 Vănătoare, pilotul Alexandru Popişteanu, a fost prins sub focul a trei avioane, prăbuşindu-se la sudul localităţii Marienthal în Ucraina. Corpul său a fost transportat pe aeroportul Tighina, urmând a fi repatriat la Bucureşti. A fost decorat pe catafalc de către Regele Mihai I, cu Ordinul Militar de Război ,,Mihai Viteazul clasa a III-a şi Ordinul ,,Virtutea Aeronautică”.

Eroul aviator Alexandru Popişteanu a căzut la datorie lăsând în urmă un grup de piloţi tineri, împietriţi de durere, fiind omul care a reuşit să se autodepăşească şi să biruie instinctul de conservare. Sub îndrumarea sa tactică şi spirituală s-a format nucleul unuia dintre cele mai puternice grupuri de vânatoare, legendarul Grup 7 Vânătoare, al cărui comandant va deveni mai târziu şi Alexandru Şerbănescu. Moartea sa deasupra Odesei a validat simbolic deviza sa de onoare după care şi-a condus oamenii, aceea de a se afla tot timpul în fruntea Grupului 7 Vânătoare, Alexandru Popişteanu devenind o sursă de inspiraţie şi determinare pentru viitorii aşi ai aerului.

BIBLIOGRAFIE:

1. Revista Historia special, AN X,Nr. 35, iunie 2011.
2. Almaş Dumitru, Eroii neamului romînesc, Editura DPRo, Bucureşti, 2008, 280 p.
3. Antoniu Dan, Jertfa pentru ţară. Căpitan comandor aviator Alexandru Popişteanu ,,Popicu” (1904-1941), Editura Bucure;ti, 2022, 334 p.

Text: muzeograf Micuţa JIANU

Foto: Arhiva fam. Popișteanu, via Alexandru Armă