Salut! Am un rant destul de lung și chiar sunt curios să aud părerile voastre despre experiența mea.
Puțin context despre mine: sunt român din punct de vedere etnic, dar mi-am petrecut cea mai mare parte a vieții în străinătate, în mai multe țări, în principal în Marea Britanie, SUA și Germania. Vorbesc română, dar nu scriu foarte bine, așa că textul ăsta a fost tradus și adaptat în română. Sper să fie cât de cât natural.
Acum aproximativ trei ani a trebuit să mă întorc în România, deja fiind adult, din cauza unor probleme de familie. În prezent locuiesc în Cluj, iar anul trecut m-am înscris și la facultate, în mare parte pentru că nu voiam să-mi petrec zilele doar lucrând online și făcând diverse joburi.
Și acum ajung direct la subiect: nu-mi place deloc aici. Am ajuns în punctul în care uneori nici nu mai am chef să ies din casă. Din cauza unor probleme de familie în care am fost implicat fără să-mi doresc, trebuie să mai rămân cel puțin încă un an. După aceea, intenția mea este să plec definitiv.
1. Prietenii și relațiile sociale
În toată perioada asta mi-a fost foarte greu să-mi fac prieteni apropiați. Paradoxal, mi se pare destul de ușor să socializezi cu oamenii la nivel superficial, dar mult mai greu să construiești relații în care să existe loialitate, implicare și interes real pentru celălalt.
Mulți dintre „prietenii” pe care mi i-am făcut aici evită constant orice plan. În schimb, adoră să-i bârfească pe ceilalți din grup, iar presupunerea mea este că același lucru se întâmplă și cu mine când nu sunt de față.
Diferența față de prietenii mei britanici și americani mi se pare enormă. Ei propun ieșiri, excursii, planuri spontane, lucrăm împreună la proiecte chiar dacă suntem în țări diferite și, când cineva are nevoie de ajutor, chiar încearcă să fie acolo. Inclusiv financiar, când a fost cazul.
Aici am senzația că foarte mulți oameni acceptă să facă ceva doar dacă este exact cum vor ei, la ora la care vor ei, în locul în care vor ei și fără niciun inconvenient. Dacă trebuie să iasă puțin din zona de confort, brusc apar zece motive pentru care nu se poate.
Și mai e o chestie foarte banală, dar care mă enervează tocmai pentru că mi se întâmplă constant: salut oamenii și efectiv mă ignoră. Intru într-un magazin, spun „bună ziua” și uneori persoana de acolo nici măcar nu răspunde. Mă întâlnesc cu vecinii pe scară sau în lift, îi salut primul și trec pe lângă mine de parcă nici nu exist.
Știu că poate pare un detaliu minor, dar pentru mine spune multe despre felul în care oamenii se raportează unii la alții. Nu mă aștept să stăm la povești și nici să devenim cei mai buni prieteni. E vorba pur și simplu de minimum de bun-simț și politețe. Dacă cineva te salută primul, cât de greu este să spui „salut” sau „bună ziua” înapoi?
Și nu vorbesc despre o singură întâmplare sau despre doi-trei oameni mai ciudați. Mi se întâmplă suficient de des încât am ajuns să observ fenomenul aproape zilnic. În țările în care am locuit înainte, să te uiți la cineva care tocmai te-a salutat și să treci mai departe fără să răspunzi ar fi fost considerat pur și simplu nesimțire. Aici am impresia că foarte mulți nici măcar nu văd ceva ciudat în asta.
2. Facultatea
Experiența mea cu universitatea din Cluj a fost, sincer, foarte proastă.
Sunt la inginerie și mă așteptam ca măcar într-un domeniu tehnic să existe niște standarde academice destul de clare. În schimb, am întâlnit profesori care par complet dezinteresați de procesul de predare. Unii vorbesc atât de încet încât abia îi auzi, pun un PowerPoint pe ecran și atât. Nu pare să conteze dacă studenții au înțeles ceva sau dacă respectivul curs are vreo valoare.
La examene, de multe ori am impresia că meritul contează mai puțin decât starea de spirit a profesorului și modul în care alege el să interpreteze situația în ziua respectivă.
Un prieten american voia să vină în România pentru master. Comunicarea cu universitatea a fost practic imposibilă. Timp de aproximativ șase luni nu i s-a răspuns la niciun e-mail. Absolut niciunul.
La un moment dat am mers eu personal la decanat ca să încerc să aflu ce se întâmplă. Mi s-a spus, în esență, că nu am dreptul să vorbesc în numele lui și că lui i s-ar fi răspuns prompt, ceea ce pur și simplu nu era adevărat.
Din cauza acestei situații a ratat perioada în care mai putea aplica liniștit și la alte programe de master.
Ca bonus, perioada de înscriere a fost absurd de scurtă. Inițial era promovat faptul că înscrierile urmau să înceapă prin aprilie, dar platforma a fost deschisă abia spre sfârșitul lui iunie sau începutul lui iulie. Pentru un student internațional, dacă apare cea mai mică problemă cu documentele, aproape că nu mai ai timp să o rezolvi.
În final, dosarul lui a fost respins pentru că nu avea un document care, efectiv, nu există în statul american în care locuiește.
Am încercat din nou să luăm legătura cu universitatea. Nimic. Am încercat să vorbesc cu mai multe persoane ca să găsim o soluție. Nimănui nu părea să-i pese.
3. Colegii de facultate
Ca să fie clar, mă consider o persoană sociabilă. Sunt foarte deschis, pot discuta aproape orice subiect, nu mă deranjează dacă cineva are alte opinii decât mine și sunt implicat în tot felul de activități.
Într-o zi, după facultate, le-am propus unor colegi să mergem la o cafea ca să ne cunoaștem mai bine. Patru băieți au zis că vin.
Eu și unul dintre ei ne-am așezat la o cafenea, iar ceilalți trei au spus că merg până la magazinul de lângă să-și ia ceva dulce.
După aproximativ 20 de minute le-am scris să-i întreb unde sunt.
Plecaseră acasă.
Fără să spună nimic.
Poate pentru alții pare ceva minor, dar mie mi se pare un comportament absolut bizar. Spui pur și simplu „bă, noi plecăm”. Nu e complicat.
Și în general simt foarte puțină solidaritate între colegi. Dacă nu ai înțeles ceva sau ai lipsit de la un curs, succes să primești ajutor.
„Nu știu, nici eu n-am fost.”
A doua zi știe tot cursul perfect.
„Îți trimit materialele mai târziu.”
Nu le mai trimite niciodată.
Și, evident, clasicul: „n-am învățat nimic”, după care ia nota maximă.
Sunt mai apropiat de câteva fete din facultate, pentru că, din experiența mea, tind să fie ceva mai sociabile. Dar și acolo există foarte multă bârfă și răutate inutilă în interiorul grupurilor. O persoană pleacă din cameră și încep imediat comentariile despre ea.
Pur și simplu nu înțeleg nevoia asta constantă de a-i vorbi pe alții de rău.
4. Aproape orice interacțiune cu servicii sau companii devine o aventură
Aici probabil am acumulat cea mai multă frustrare.
E-mailuri la care nu răspunde nimeni. Programări gestionate aiurea. Promisiuni care dispar imediat după ce închizi telefonul.
Am vrut internet de la Digi. Le-am trimis mesaj, nimic. Până la urmă m-au sunat și mi-au spus că vine cineva a doua zi pentru instalare.
A trecut o lună.
Nimic.
Mi-am făcut o programare la Regina Maria și, dintr-un motiv pe care încă nu-l înțeleg, au contactat-o pe mama mea. Nu avem cont comun și nu înțeleg nici măcar de unde au făcut asocierea respectivă. Din perspectiva protecției datelor, situația mi s-a părut cel puțin dubioasă.
La restaurante, foarte des am impresia că ospătarii sunt complet plictisiți sau deranjați de simpla mea existență. Dar când vine nota, întrebarea despre bacșiș apare imediat. În astfel de situații răspunsul meu este simplu: zero.
Cu Vodafone m-am trezit la un moment dat că plătesc o factură asociată unui număr de telefon care nici măcar nu era al meu.
Și exemplele continuă.
Ceea ce mă obosește cel mai mult este senzația că orice problemă necesită zece telefoane, trei drumuri, cinci e-mailuri ignorate și eventual scandal ca să fie rezolvată.
5. Experiența mea de muncă într-o companie românească
Am lucrat aproximativ o lună la un lanț românesc destul de mare de cafenele. Probabil mulți își pot da seama despre cine este vorba.
Managementul se purta foarte prost cu angajații.
Mi s-a spus timp de două săptămâni că „mâine” primesc contractul. După aceea mi s-a spus brusc că de fapt sunt zilier. Au existat discuții și legate de plata suplimentară pentru zilele de sărbătoare, programul era exagerat, iar modul de comunicare era foarte urât.
În cazul meu, majoritatea persoanelor din management erau femei și am simțit foarte clar un standard dublu: cu angajatele femei comportamentul era mult mai prietenos, în timp ce cu angajații bărbați tonul era adesea mult mai agresiv și lipsit de respect.
Dar nici măcar asta nu mi s-a părut partea cea mai tristă.
În loc ca angajații să fie uniți și să se ajute reciproc într-un mediu de lucru prost, se certau între ei, se bârfeau, alergau la management să raporteze greșeli minore și încercau constant să se pună unul pe altul într-o lumină proastă.
Experiențe similare am avut în aproape toate companiile românești în care am lucrat.
Acum lucrez de acasă pentru o companie americană mare și diferența mi se pare uriașă. Oamenii sunt politicoși, organizarea este clară, comunicarea funcționează și, cel mai important, atmosfera este liniștită. Nu simt că trebuie să mă lupt cu colegii mei ca să-mi pot face pur și simplu treaba.
Concluzie
Astea sunt doar câteva dintre experiențele mele. Aș mai putea scrie mult, dar deja postarea a devenit enormă.
Aud foarte des explicația că problemele României vin „de la corupție” sau „de la politicieni”. Evident că există corupție și administrație proastă. Dar după trei ani aici am început să cred că problema este și mai profundă.
Corupția nu este un grup magic și izolat de oameni răi care există separat de restul societății. Instituțiile și companiile sunt formate tot din oameni obișnuiți.
Iar impresia pe care am ajuns să o am este că există foarte puțină încredere între oameni, foarte puțină solidaritate și enorm de multă mentalitate de tipul „să mă descurc eu, restul nu mă interesează”.
Nu spun că fiecare român este așa. Evident că nu este.
Și nu sunt singurul care a observat asta. Mai mulți prieteni străini care au locuit sau au petrecut perioade mai lungi în România mi-au spus lucruri similare, iar iubita mea, care este româncă, are și ea multe dintre aceleași frustrări.
Așa că sunt sincer curios de perspectiva voastră, mai ales a celor care ați locuit și în România, și în alte țări.
Ați avut experiențe similare? Vi se pare că exagerez? Dacă recunoașteți măcar o parte din lucrurile despre care vorbesc, de unde credeți că vine mentalitatea asta?
TL;DR: Sunt român, dar am crescut în mare parte în străinătate și m-am întors în România acum trei ani. După experiențe repetate cu prietenii, facultatea, colegii, serviciile, locurile de muncă și interacțiunile de zi cu zi, am rămas cu o impresie foarte proastă despre România și despre români în general. Mi se pare că există foarte multă nepăsare, lipsă de respect, bârfă, dezorganizare, individualism și foarte puțină solidaritate între oameni. Evident că nu fiecare român este așa, dar după trei ani aici asta este, sincer, concluzia la care am ajuns. După ce am trăit în UK, SUA și Germania, diferența mi se pare enormă. Sunt curios dacă și alții care au locuit în afara țării au ajuns la aceeași impresie și de ce credeți că lucrurile sunt așa.
